Opposites attract…or do they?

Luni…astept un mail care sa-mi lamureasca intr-un final apoteotic plecarea in Germania. Nu vine…trimit eu unul caci dupa agitatia de saptamana trecuta in care mi-am facut bagajele, mi-am luat la revedere si eram cu un picior in avion si a trebuit sa-mi anulez zborul, am invatat sa iau initiativa. Te-ai astepta ca nemtii sa fie mai organizati…dar nuuuu, sunt oameni la fel de aiuriti si la fel de susceptibili sa pice in plasa telefonului fara fir. Asa ca stau sa-mi beau cafeaua cu frisca ( deh..nu ma mai suport ) si contemplez/ contemplu (am cautat pe net; ambele forme sunt corecte ) la nemurirea sufletului meu.

Nu prea ma lasa-n pace sa stau dracu linistit sa ma pun pe picioare acolo si de-abia apoi sa ma concentrez asupra vietii personale… Am citit azi cateva bloguri iar pe unul dintre ele era lansata ideea ca oamenii complecsi/ alambicati ar fi mai fericiti sa formeze un cuplu cu persoane simple frizand prostia… Si nu-s de acord… DELOC! Pai cum dracu sa ma tina in priza o papusa cu joystick pe spate, care nu stie sa spuna decat da, care nu are pareri, idei, argumente sau spirit de initiativa? Ce sa fac cu ea? Cate intrebari sa-i pun la care sa fiu sigur ca voi primi un raspuns afirmativ, sau mai rau, un “cum vrei tu, dragostea mea” inainte sa bubui? Don’t get me wrong, nu am nimic cu femeile si cine-mi citeste blog-ul de mai multa vreme stie asta…si chiar cred ca exista un partener ( poate chiar si pe viata ) pentru fiecare. Ceea ce ma seaca e alaturarea asta … mai ales ca eu cred ca opusii nu se atrag….

Opusii dezvolta o fascinatie pentru ce are jumatatea lor si ei nu… se invart in jurul acestei premize pana cand realizeaza ca nu impart nimic cu persoana respectiva. Si pot si exemplifica…dar sincer sa fiu, m-am acrit sa vorbesc despre foste. Nu mai am energia necesara sa fac asta si nici vreo satisfactie… Despre ce vorbeam? Aaa, da: opusi. Si voi o sa va ganditi: n-are dreptate! Eu cunosc un astfel de cuplu! Si acum vine si intrebarea mea: Oare sunt diametrali opusi? Priviti-i cu atentie…mai departe de faptul ca el e it-ist si ea scriitoare…ca lui ii place fotbalul si ei nu… ca ea danseaza la petreceri si el sta jos sau cu baietii in bucatarie la discutii despre masini…ca el e aiurit si ea o pragmatica… Ganditi-va in profunzime… incercati sa vi-i imaginati impreuna singuri in spatiul lor intim. Stau impreuna, nu? De mult timp? Asta inseamna ca au invatat sa imparta un spatiu…ca sigur nu au desenat cu banda adeziva o linie pe jumatatea camerei, ca mananca impreuna macar o data pe zi, ca se uita la filme impreuna, ca si-o trag, vorbesc si impart pareri si idei… asta inseamna ca nu-s diametral opusi. Ci sunt complementari… nu impart tot, e imposibil sa-ti gasesti imaginea-n oglinda si nici nu cred ca e indicat sa te vezi atat de bine din afara… Stiu sa comunice, stiu sa functioneze ca un intreg atunci cand e nevoie, fac un front comun si cateodata fac si baie impreuna… Pana la urma nu sunt atat de diferiti, nu? Acum are o logica…un It-ist imparte ceva cu o scriitoare: inteligenta peste medie; nimeni nu e in totalitate aiurit sau pragmatic, adevarul e la mijloc si e vorba doar de o componenta psihica dominanta; poate ea foloseste cele 90 de minute ale meciului de fotbal ca sa  puna cateva randuri pe hartie; poate ca el sta in bucatarie cu prietenii si ea danseaza in continuu la o petrecere… dar priviti-i cum la un moment dat, pe o anumita melodie se iau in brate si danseaza ca si cum ar deschide nunta lor… uitati-va la ei…parca nu mai sunt atat de diferiti…parca sunt unul…

Scooby late night snacks

Nici nu stiu de unde sa incep… nici nu stiu de ce stau la 2 dimineata sa scriu aici. Nici somn nu-mi e, nici foarte treaz nu sunt..nu-s nici beat, nici trist, nici melancolic. Stau intr-o bucatarie care nici macar nu-i a mea contempland la ziua de maine. Stiu ca v-am tot amenintat cu plecarea mea in Germania dar aceasta se incapataneaza sa se amane de la o saptamana la alta. Maine sau poimaine voi afla cel mai probabil ultimele detalii legate de ea. Iar asteptarea din ultimele saptamani ca minunatul meu sef de sectie sa se intoarca din concediu pentru a-mi lumina calea asupra viitorului meu stralucit acolo m-a omorat… Nu mai am chef de nimic. E obositor sa incerci sa-ti iei la revedere in fiecare saptamana de la oameni de care nu vrei sa te desparti si apoi sa afli ca de fapt nu pleci…ca mai e ceva, un act, un detaliu legat de locuinta de acolo sau de nush ce chichita  birocratica de care trebuie sa ma ocup.

Si in cazul in care va gandeati ca as putea fi si eu normal in a-mi exprima in scris trairile si ca in acest post n-o sa mai gasiti amprenta torment-ului meu interior, va inselati amarnic.. Tot nu-s ok. Nu de altceva dar constructia mea psihologica ma impinge mereu sa nu-mi placa schimbarea. Si ce schimbare mai mare poate fi decat sa pleci in alta tara luand-o de la zero singur…SINGUR! Pur si simplu nu-mi da pace gandul asta…ca orice s-ar intampla, va trebui sa construiesc totul fara cel mai mic sprijin. Iar daca exista o sansa infima ca cineva sa vrea sa mi se alature acolo, sa-mi dau seama ca e aproape imposibil ca acea persoana sa reuseasca intr-un sistem care a facut loc numai medicilor..si atat. Si doare chestia asta. Ca nu pot sa intind o mana de ajutor unei persoane care poate chiar ar vrea si ar merita sa fie langa mine acolo. Si iar ajungem la capitolul meu preferat…femeile.

Le-am intors pe toate partile, am analizat miscarile lor pana la cel mai insignifiant detaliu, gest, cuvant rostit… si am obosit. Poate nu-s atat de defect precum cred. Si poate ele nu-s atat de complicate precum le fac eu sa para. Poate simplu e mai bine. Adevarul e ca eu imi complic singur situatia petrecand mai mult timp ancorat in analiza decat in realitatea cotidiana. Poate imi pun singur piedica netrecand la fapte..sau poate asa sunt eu. Imi place sa-mi creez singur probleme doar de dragul de a gasi solutii. Poate-mi plac prea mult puzzle-urile sau poate din nou analizez prea mult. Poate nici n-ar trebui sa-mi fut creierii la 2 dimineata cu subiecte de genul asta, poate nici n-ar trebui sa scriu acum. Dar totusi o fac… pentru ca-mi place sa fiu asa… pentru ca m-am obisnuit sa-mi mearga non stop rotitele-n cap si acum nu mai stiu sa le opresc… sau nu mai vreau sa le opresc. Sau poate mi-e atat de frica de ziua de maine incat prefer s-o disec inainte de-a trai-o. Poate sunt un las…

“We love Shaggy and Scooby because they were cowards! Because we can identify with them. We love them! The other guys driving the van? Fuck off!” Eddie Izzard

Time to say goodbye…sau time to say hello…

S-au cam lamurit toate…am fost la interviu in Germania si am fost acceptat…in concluzie, in 2 saptamani voi parasi minunatele plaiuri mioritice pentru o cariera de medic la nemti.

Iar cu ocazia asta m-am gandit ca poate exista anumite persoane care ar fi curioase sa stie mai multe despre subsemnatul. Asa ca ii rog pe cei interesati sa-mi scrie un mail pe adresa lars@ochialbastri.com …iar eu va voi raspunde cu cea mai mare placere.

Take care ,

Lars

Draga Oana…

  Am aflat de existenta ta intamplator…Intr-o zi, o prietena a venit la mine sa-mi ceara ajutorul..Iar dintr-una-n alta, am ajuns sa facem un mic exercitiu de imaginatie. Si totul a inceput cu banala intrebare a unui om caruia din varii motive i s-a acrit de fuck buddies, internet dating si alte nebunii de genul. Care desi si-a tras-o in 8 zile cu 4 femei diferite se simte atat de gol pe dinauntru incat ii vine sa urle. Care acum un an a inceput sa scrie pe acest blog din nevoia disperata de a arata lumii ca inca mai poate sa iubeasca dupa atata suferinta si atatea esecuri. S-a plans, s-a lamentat in toate modurile posibile aratand lumii ce inteligenta emotionala are el sperand ca intr-o zi cineva citind toate randurile astea, va “pogori”din ceruri si va incerca sa-l faca fericit…Caci in adancul lui, cu fiecare post publicat crestea in el ideea tampita ca asta va atrage pe cineva..Pe cineva a atras, s-a ales praful ramanand dupa ea tot Lars.Un Lars care e acum propria sa victima.

  Caci Lars a tipat in continuu: Eu nu sunt vinovat! Eu v-am iubit iar voi ati fost niste naspa…neluand de fapt in calcul faptul ca dupa fiecare esec el devenea din ce in ce mai rece, self-involved si egocentric crezand ca a descoperit toate secretele femeii. Iar acum a ajuns inevitabil in punctul in care-si vede propriile limitari. Acolo sus pe piedestal cugeta asupra singuratatii in care singur s-a aruncat. Si se-ntreaba cum a ajuns aici…cum desi e inconjurat de femei care culmea, mai si tin la el, se simte atat de neimplinit. Raspunsul e simplu: are disponibilitatea emotionala a unei pietre de rau.

   Iar in acest context pune el intrebarea ce a pornit un exercitiu de imaginatie frizand suprarealismul : “Auzi? Nu stii pe cineva cu care as putea sa…?” Iar scumpa mea prietena, fosta iubita si fuck-buddy, se gandeste cateva secunde si rade usor printre dinti. Apoi spune ca marea majoritate a prietenelor ei este formata din tipe combinate…Cu o singura exceptie: Oana. Dar conchide scurt: nu v-as pune la aceeasi masa in veci. De ce? Pentru ca nu e genul de femeie pe care s-o futi si s-o lasi in cateva saptamani. A avut mult de suferit, e singura de ceva vreme, dar nu vreau sa-i fac rau. Si in plus, stie multe despre ce a fost intre noi…dar risc prea mult daca va pun la aceeasi masa…

   Pauza…iar eu insist sa aflu in ce ar consta acest risc…Si aflu: “Ea nu este intr-o stare emotionala foarte buna si te cunosc…chiar daca ai veni la masa fara niciun gand, ai face-o prin 2 clipiri de gene si o privire sa pice in plasa ta..chiar fara sa vrei” Hmm..devine interesant…dar finalul vine ca o ghilotina “oricum as face tot posibilul ca intre voi sa nu iasa nimic” …De ce? N-ar fi de ajuns faptul ca stie ca am fost impreuna, ca imi dau seama in ce mod barbar m-ai pictat in fata ei sau ca in cateva luni voi pleca in Germania?

  Culmea nu astea au fost argumentele ei..repeta obsesiv ca as rani-o, ca m-as folosi de ea, ca nu vrea sa ne puna in aceeasi camera sau la aceeasi masa pentru ca o cunoaste si stie ca ar pica in plasa mea de don juan ratat.Discutia a continuat inca vreo 2 ore timp in care am devenit din ce in ce mai curios…Iar pana la urma am convins-o sa-mi arate o poza cu ea.

  Atunci s-a rupt tot. Cred ca sunt ani de cand n-am mai vazut un zambet atat de frumos…o privire care pur si simplu m-a facut sa amutesc … nu pot sa-mi iau gandul de la ea. E o femeie care desi n-ar castiga niciun concurs de frumusete, ar fi cea care mi-ar sari in ochi dintr-un milion. Stiu ca descrierea mea e absolut banala si lipsita de imaginatie dar chiar nu am cuvinte s-o pictez altfel. As fi preferat ca acest exercitiu de imaginatie sa nu se fi-ntamplat niciodata. Pentru ca imaginea ei ma urmareste obsesiv desi stiu ca are toate motivele sa nu ma placa… Doua zile m-am gandit in continuu cum sa fac sa ignor parerea prietenei mele si s-o contactez direct… N-am putut sa fac asta..poate din respect, poate de frica…in schimb i-am repetat partenerei mele de discutii suprarealiste de nu stiu cate ori ca o urasc ca mi-a aratat acea fotografie…

  Iar azi a intrat pe mess spunandu-mi”nu doar ca i-am zis Oanei de tine, dar i-am aratat si profilul de facebook!” Am inghetat…SI?SI?SI?!?!? “si s-a suparat pe mine, ca ea nu e atat de disperata incat sa se cupleze in orice fel cu vreun tip cu care a fost o prietena de-a ei”. Apoi discutia a degenerat cand ea mi-a explicat ca toata povestea asta nu a fost ca sa-mi faca mie un serviciu, ca a pus-o sa se uite din profilul ei la al meu, stiind ca n-o sa dea prea bine in cadru faptul ca am 300+de prieteni pe facebook, aratand ca am prea mult timp de stat pe net…apoi ca femeile vad imediat indisponibilitatea mea emotionala, ca sunt un fricos ca n-am mai agatat de mult o femeie in situatii face-to-face, ca ma ia ea pe mine in club sa-mi arate cum se face.

  Discutia a continuat o ora in care mi-a fost expus in cel mai mic detaliu ca sunt un om cu o mare profunzime dar ca de fapt judec femeile dupa criterii superficiale, ca nu merit o femeie ca Oana si ca indirect a facut-o si pe ea sa creada asta stiind ce ar putea da nasol in cadru.Asta in contextul in care tot ce i-am cerut a fost sa bem un suc toti trei, vrand sa ies din acest cerc al interactiunilor virtuale care nu duc niciodata la mai mult decat la creerea unui noi surogat alaturi de care sa ma pacalesc ca sunt intr-o relatie. Discutia a continuat cu teme ca: bclocajul meu emotional, faptul ca idealizez femeia si ca inca mai cred in Ileana Cosanzeana, ca mi-e frica si de propria mea umbra, ca nu sunt pregatit de o relatie, ca eu zic ca vreau dar de fapt eu nu ma mai pot deschide in fata nimanui, ca i’m too available, ca nu e de ajuns sa-mi dau interesul numai in a satisface sexual o femeie si ca ar trebui sa ma intereseze mai mult perioadele dintre actele sexuale…..etc….

    Mi-a replicat intr-un final “ti-am zis de la inceput ca o sa fac sa nu mearga”. Felicitari draga mea prietena ai reusit. Si ai reusit si sa lovesti in toate modurile posibile in locul in care pot fi ranit cel mai usor: incapacitatea mea de a avea o relatie sanatoasa, monogama, de a ma dedica in totalitate unei singure femei acceptand faptul ca nu este si ca nu poate fi perfecta. Ca alerg dupa cai verzi pe pereti pictati chiar de mine, ca viata mea e un sir nesfarsit de esecuri sentimentale pe care eu pana la urma le-am cauzat…ca mi-e frica de propria mea umbra, ca am complexe si am realizat de fapt ca desi stiu mai multe lucruri despre femei decat majoritatea barbatilor, nu stiu sa le folosesc. Si da, ai dreptate! Dar lasa-ma sa-i spun ceva si Oanei:

    Draga Oana,

 Sunt eu, acel egoist si egocentric barbat cu peste 300 de prieteni pe facebook, prieteni care nu conteaza ca ii cunoaste pe fiecare in parte, ca printre ei sunt colegi din 600 de absolventi din acelasi an al Facultatii de Medicina si 200 al promotiei mele din liceu….Si da, majoritatea sunt femei pentru ca, dintotdeauna m-am inteles bine cu ele…ca am ramas prieten cu multe dintre fostele mele, ca inca mai vorbim…

  Stiu Oana ca id-ul meu de mess pare copilaresc…dar sa stii draga mea ca el e legat de o melodie ce descrie in detaliu trauma unui om cauzata de lupta sa cu un Dzeu care ii infige in suflet cate un ac de fiecare data cand crede ca viata lui este ok. Stiu ca pentru un strain aceste detalii sau inca 300ar putea parea apanajul unei persoane infantile si nehotarate. Tocmai de aceea ele sunt disponibile unor oameni care ar putea cunoaste deja unele lucruri despre mine si cine sunt cu adevarat.

  Am si blog Oana, iar daca ai intra sa vezi ce scriu aici, ai vedea cat de traumatizat, frustrat, labagic, plangacios si lipsit de talent sunt. Si nu neg Oana asta, nicio secunda…Nu neg ca sunt departe de barbatul care as vrea sa fiu…Nu neg ca sunt absent emotional si ca sufar din cauza singuratatii in care singur m-am aruncat.

  Iar faptul ca plec in Germania, pentru a practica asa cum trebuie o meserie pe care o ador, este un impediment. Pentru ca-ti doresti o relatie ce ar putea avea un viitor…nu mai ai nevoie de baietei, de inca un om care sa-ti dea sperante si apoi sa te dezamageasca.

 Sunt departe de a fi perfect…macar ce am inteles eu in ultimul an, e ca nu trebuie sa fiu perfect si nici EA nu trebuie sa fie asa. Nu am nevoie decat de o femeie cu ale carei defecte pot sa traiesc…si ea cu ale mele…Caci, sincer sa fiu Oana, tot ceea ce fac sau ceea ce gandesc, fiecare plan pe care mi-l fac in minte e legat de posibilitatea ca o data, va aparea cineva in viata mea care sa merite sa treaca pe primul loc. Pentru ca desi poate nu sunt pregatit inca pentru ea, macar stiu ca ea exista…

  N-am spus nicio secunda Oana ca doar uitandu-ma la niste poze pot considera ca esti acea femeie…din punctul meu de vedere poti fi mai defecta decat chiar subsemnatul. Nu te cunosc, nu stiu nimic, dar stiu doar ca nu pot sa mi te scot din minte. Nici macar o cafea nu putem bea impreuna, nici nu vei afla vreodata de cum sunt cu adevarat pentru ca hai sa fim sinceri, parerea care ti-ai creat-o (sau ma rog, care ai fost ajutata sa ti-o creezi) despre mine nu va parasi niciodata, indiferent de circumstante capsorul tau.

   Stiu Oana, ca sunt las pentru ca nu fac nici cel mai mic efort sa schimb aceasta situatie, ca nu incerc sa demonstrez ca acel exercitiu de imaginatie e gresit. Stiu ca e exagerat sa scriu 1800 de caractere despre o persoana pe care n-o cunosc. Dar daca te-ai privi in oglinda si ai realiza ca poti starni astfel de sentimente intr-un om care credea ca nu poate sa le mai simta, vei zambi stiind ca vei ajunge la un moment dat la fericirea la care acum doar visezi.

      Cu drag,

           Lars

Principii (cine ar trebui sa cedeze?)

In seara asta am pacatuit, mi-am inselat prietena, am fost un nenorocit. Asta ar spune multe femei despre mine, si poate cativa barbati. Din punctul meu de vedere, doar am facut sex cu altcineva. Ma rog, nu despre asta e vorba. M-am intalnit cu femeia care ma are ca fuck buddie. Noi am fost candva impreuna, am ramas in relatii bune si acum ne vedem din ani in Pasti sa ne-o tragem. Nimic rau in asta. In teorie, suntem si buni prieteni, ne spunem multe lucruri, ne destainuim, ne spunem ce ne doare, etc. Treaba asta se intampla mai mult one way. Adica mai mult ea imi spune mie, eu o ascult. E o oarescare simbioza. In seara asta, ne propusesem o seara hard, carnala, futacioasa. Si incepe bine, daaar la un moment dat imi zice sa termin in ea. Mai iei pastile? Ea: Nu. Atunci nu se poate. Cum? De ce? Ca tre sa-mi vina, ca tin calendarul pe telefon, ca nu e niciun risc, etc, etc. Eu din principiu nu fac asa ceva. Si uite cum incepe discutia. Ca vai, ca nu ai incredere in mine, ca ne stim de atata timp si nu ti-am facut niciodata nicio problema si crezi ca ti-as face acum, ca am deja problemele mele si de un copil chiar n-am chef acum, etc, etc, etc.

Ok, eu am terminat (outside), ea nu. Si acum chiar se ofusca. Incerc sa-i explic ca am un principiu, ori pastile, ori prezervativ. Ea nu dom’le ca ea dorea sa termin in ea. Care-i diferenta? Oricum nu termina din atata lucru, oricum placerea ei nu atingea culmi nebanuite. Am incercat sa-i explic ca asa si pe din-colo, nu am avut sorti de izbanda.

S-a imbracat si a plecat. Eu am terminat, ea nu.

Sa nu creada acum cineva ca doar mi-am vazut interesul, nu. Am incercat pe cat am putut sa ii ofer placerea pentru care practic venise. Adica… orice mai putin sa termin in ea. Si slava Domnului, cam stiu ce trebuie sa fac. Dar, uite ca don’soara nu a fost multimita de eforturile mele si nici nu a vrut sa gaseasca alternative.

Si acum stau sa ma gandesc, cine ar fi trebuit sa cedeze? Pentru ca este clar ca a existat un soi de conflict de interese la mijloc. Oare cele doua parti isi dau seama ca poate ar trebui sa se puna si in locul celuilalt? Sa vada daca oare situatia nu se vede cumva altfel, diferit, fata de propria perceptie? Eu ma gandesc ca daca as fi avut eu un moft si ar fi trebuit sa ma lupt unui principiu, as fi cedat. Pur si simplu pentru faptul ca omul respectiv chiar crede intr-un principiu, tocmai d-aia ii si zice asa. Eu doar am un moft, de care oricum mi-e un soi de indiferent. Adica, nu se darama nimic daca nu se intampla. Dar, de ce sa renunt eu la un principiu, la o regula a mea, in care chiar cred si pe care o consider ca fiind pozitiva si care te apara de probleme belele, ca ea sa aiba o oarescare senzatie de… “implinire”? Sa-mi zica si mie cineva daca am gandit egoist…

untitled

Timpul rezolva multe probleme. Nu stiu daca le rezolva pe toate, dar multe dintre ele dispar cu trecerea timpului. Da. Pentru ca rezolvarea sa fie cat mai categorica, trebuie doar sa nu ai parte de prea multe amintiri vis-a-vis de problema.

Si uite ca speram ca am trecut peste, ca am uitat-o, ca nu-mi mai este dor de ea. Dar a venit ziua de Craciun, sarbatoare in familiei, cozonaci, piftie si alte nebunii. Telefoanele zbarnaie prin casa cu sms-uri cu urari de Craciun. Mi-e sila de ele, vad doar de la cine sunt si atat, continutul nu ma intereseaza atat de mult. La randul meu, trimit mesaje. Unul singur, cat de cat haios, trimis la mai mult de jumatate din agenda telefonica. Ii dau si ei, ca doar e un nume intr-o lista si moka (sms-uri incluse, na). Ea ma suna, nu primise mesajul (Voda sux), ca sa imi ureze toate cele bune si sa ma scoata la o cafea. Stiu prea bine ca fiind departe de viata ei tumultoasa de Bucuresti se plictiseste de minune si are nevoie de o companie despre care stie ca va face orice ca ea sa se simta ok. Adica prostul de mine. Am acceptat fara sa ma pot impotrivi. Dupa care au inceput aceleasi probleme ca de obicei, fixam o ora la care sa ne vedem, dupa care in 10 minute se razgandeste si fixeaza alta. Like, nu te-ai schimbat deloc, draga mea. Urmeaza sa ma vad cu ea. Oare de ce suntem uneori incapabili sa spunem pur si simplu, nu? Pentru faptul ca, teoretic, ai niste sanse sa ii fi putin mai aproape, sa ai speranta lesinata ca poate revin acele momente de asa zisa fericire? Sunt mai mult decat constient ca nu o sa se intample asa. Maine o sa fie aceeasi persoana pe care o sa vreau sa o uit, ea o sa se intoarca la vechile-i obiceiuri si viata o sa-si reintre in trasa liniara.

De ce sunt unii barbati incapabili sa se fereasca de asemenea “fenomene” de care sunt absolut constienti ca nu le face rau?

And the verdict is…

S-a rezolvat..nu se poate

Nu ma uimeste foarte tare schema asta…Toata lumea stie ca interesul unei persoane se masoara in timpul de raspuns la un impuls al tau.Si aici poate fi vorba de un simplu si banal SMS, un telefon, un sarut..sau marile cuvinte pe care multa lume se teme sa le spuna prima oara.

Replica ei a fost de o simplitate si o finete remarcabile.A luat distanta incet fara sa spuna nu.De fapt, nici nu cred ca raspunsul ei subiectiv sau imediat este nu.Cel obiectiv si pragmatic, in schimb, este unul negativ.Motivatia numai ea o are si sincer sa fiu nici nu ma chinui prea tare sa o aflu.Nu asta e important acum.Important e sa-mi dau seama daca Reutza ( pentru cine nu a retinut din post-urile trecute, dupa ce ne-am despartit, locuim inca impreuna la mine ) avea dreptate cand spunea: nu-ti permiti o tipa in momentul de fata.

Cand am auzit asa ceva, am avut un acces de furie interpretand gestul ei ca fiind unul venit dintr-o gelozie latenta.Apoi am crezut ca vine din dorinta de a sublinia faptul ca am dreptate cand spun ca situatia mea din acest moment poate fi o opreliste in dezvoltarea unei relatii noi.Apoi m-am gandit si eu 5 minute.

Da, situatia e complicata…in urmatoarele 2 saptamani am licenta si voi sustine lucrarea de diploma.Am un servici de 8 ore, la care desi nu muncesc sa rup norma, tot trebuie sa fiu prezent…si activ la nevoie.Trebuie sa ma adun si sa incep studiul aprofundat al limbii germane.Nu de alta, dar voi pleca in Germania ca medic in vreun an.Trebuie sa-mi gasesc o locuinta de la 1 octombrie..trebuie sa acopar niste datorii mai vechi…TREBUIE…

Trebuie descrie o obligativitate.Iar eu, vreau nu vreau, va trebui sa fac toate astea.Si le voi face.Usor usor, voi gasi solutii.Dar asta inseamna ca in toata aceasta agitatie…nu mai e loc langa mine?Ca TREBUIE sa stau singur pana se pun toate la punct?

Pana la urma, in prima saptamana din octombrie se vor fi rezolvat multe.Va ramane doar Germania de care sa ma ocup..acte, meditatii, etc…Si hai sa zic ca pana atunci sunt destul de ocupat ca sa nu ma mai gandesc si la altceva.Dar apoi?Sincer sa fiu nu simt obligatia de a nu avea o relatie din simplul motiv ca voi pleca din tara.Ce…Cupidon e obligat si el sa nu traga pana nu ajung pe alte plaiuri??Pana nu rezolv nush-ce?

Pana la urma asta e farmecul sagetii…ca pica cand te astepti mai putin..cand esti mai putin pregatit.Iar daca n-a fost arhitecta din post-ul trecut, va fi altcineva.Asa ca iarta-ma Reutza, stiu ca-mi voi lua mustruluiala diseara, dar nu ai dreptate.Poate mai am multe de invatat despre femei si relatii.Dar stiu ca sunt pe drumul cel bun.Iar daca mi se va ivi oportunitatea de a cunoaste pe cineva chiar si in agitatia din perioada aceasta, n-o voi refuza.Caci pana la urma, tot tu ai fost cea care a zis sa dau zidul jos….

All we need is just a little patience…

Asa ceva nu e posibil…sunt obisnuit ca viata mea sa ia intorsaturi ciudate…dar nici chiar asa, pe cuvant.Uitati la ce ma refer:

Daca in ultimul post descriam cu ajutorul unor metafore o situatie absolut ipotetica, vineri brusc situatia a prins chip.Printr-o serie de circumstante asupra carora nu vreau sa insist acum, vineri am iesit cu o tipa care parca e rupta din descrierea facuta in post-ul trecut…Inalta, cu un zambet minunat, ochi foarte expresivi, cu un corp cum rar vezi…Wait, there’s more…La inceputul unei cariere de succes,  dupa spusele ei: “firma merge inainte,  nu are cum sa mearga inapoi”…Deh, proaspat absolventa de arhitectura care si-a deschis o firma alaturi de doi colegi…Imbracata cu o rochita ce putea fi de la Zara, sigura pe ea si pe calitatile ei, fara fite, foarte inteligenta…

La care o sa spuneti: Si care-i problema?…Nu stiu exact care e, dar e.Daca pana acum, descrierea ei este de o asemanare izbitoare ( un pic cam freakishly daca e dupa mine ) cu cea a femeii descrise in post-ul anterior,  intre metafora si ea este o diferenta majora.

Spuneam eu: “Relatia cu tipu’ din facultate s-a dus dracu…nu-l regreta ca si-asa era un magar si-o insela cat ea era la munca(deh, munceste din facultate).L-a iertat de prea multe ori si nu-l mai vrea inapoi desi el inca o cauta.A vazut-o prostu’ ce femeie a devenit si acum regreta c-a pierdut-o.”E, aici n-am mai nimerit-o…Dupa spusele ei, marea drama emotionala a vietii ei este aceea ca unii dintre tipii cu care a fost au lasat-o pentru fosta( nu pot sa ma abtin sa  gasesc o asemanare foarte ciudata cu marea drama emotionala a vietii mele: in cazul meu, ele au ramas cu urmatorul..4 ever..adica suntem si noi 2 good luck chuck).In continuare nimic anormal…dar acum vine si partea interesanta: stiti care a fost cea mai lunga relatie a ei pana la cei 25 de ani?

Nu, n-ati ghicit…3 luni!!!Ceea ce e foarte ciudat e ca spune ca ea nu are probleme cu commitment-ul.Si dupa cum vorbea, avea dreptate.A spus chestii de genul: daca asa a dictat situatia si ne placeam, de ce nu s-ar muta cu mine?Sau daca lucrurile merg bine, de ce nu mi-ai cunoaste parintii?Sau eu pe ai tai?Am trecut de mult de faza in care “imi traiam viata” si nu ma mai multumesc fling-uri fara viitor spunea ea.Lucruri foarte frumoase care subliniaza faptul ca ea e pregatita de ceva serios, ca n-o sperie nimic din ceea ce presupune o viata de cuplu.Si o cred.Insa cat de multe poti sti cu adevarat despre o relatie daca cea mai lunga a avut 3 luni?

Poate exagerez, poate intr-adevar vrea si poate…pentru ca spunea la un moment dat: “eu am fost considerata de fiecare data cea care se grabea..“.Eu nu cred ca sunt singurul barbat care nu e speriat de o femeie care se lasa prinsa in sentimentele din momentul respectiv si impinge catre oficializarea relatiei cat mai repede( oficializare nu e cel mai potrivit cuvant dar nu-mi vine altul..si in plus cred c-ati prins ideea ).Iar daca eu nu sunt singurul si prin viata ei au trecut cativa, sansele sunt sa mai fi intalnit unul ca mine, care nu s-a speriat, care nu a considerat ca se grabeste si nu i-a reprosat asta sunt destul de mari…Iar daca a fost unul care n-a dat inapoi, atunci cum poti sa ai cea mai lunga relatie de numai 3 luni?

Intrebarea e mai mult retorica, pentru ca acest fapt este unul insignifiant in contextul actual.Adevarul e ca tipa imi place…si-mi place mult.Si daca-mi place atat, nu ma afecteaza foarte tare durata relatiilor ei, situatia ei materiala mult mai buna decat a mea, faptul ca e genul care pune suflet repede…ca “se grabeste”…

Ceea ce ma freaca e ca dupa o seara minunata, alaturi de o femeie deosebita, ne-am despartit zambind si cu certitudinea ca ne vom revedea…Sambata dimineata a plecat la Constanta si se va intoarce azi (luni).Iar eu i-am dat un semn sambata dupamiaza, un sms in care am incercat sa pastrez o linie in care sa par interesat, dar nu disperat, atent dar degajat…stiti voi, politically correct-ul de a doua zi.

Au trecut aproape 48 de ore si nu a raspuns…nu am vrut sa-i mai dau niciun semn pentru ca n-am vrut sa fiu insistent…dar tare ma freaca chestia asta.Stiu ca se va intoarce in seara asta…si ca intr-un mod sau altul voi putea sa am un contact cu ea…poate maine cand ajunge la birou..ca deh, avem si messengerSi voi afla ce si cum…poate nu i-am placut..(asta ar face-o cam ipocrita avand in vedere semnalele pe care mi le-a transmis vineri seara ), poate s-a intamplat ceva si nu mai avea telefonul…poate s-a impacat cu vreun fost..sau poate s-a gandit la mine tot weekendul…orice e posibil…dar asteptarea ma omoara.

Sarac am fost dar mi-a placut parfumu’

Am si eu un complex.Trebuie sa recunosc asta.Si desi risc un “mare” val de controverse, voi spune ca unul dintre lucrurile care ma face sa ma gandesc de doua ori inainte de a incerca sa “infirip” ceva cu o domnita care-mi zambeste gales este situatia financiara.Si nu a ei, ci a mea…

Aici vine partea interesanta.Multi vor spune ca: banii n-aduc fericirea, ca doar o mica parte din femei sunt cu adevarat materialiste, ca daca ti-a zambit inseamna  ca nu-i pasa de ce si cat ai…etc.Eu nu sunt de acord cu afirmatiile astea.Si o sa argumentez imediat.

Plecam de la premisa ca eu caut o partenera apropiata ca si varsta de mine. Adica 25. Cine este ea? O tipa inteligenta, infipta, la inceputul unei cariere de succes. Proaspat absolventa de master este cel mai probabil angajata la o firma si e pe pragul unei promovari…castiga niste bani, oricum as da-o mai multi decat mine, munceste de rupe si putinul ei timp liber si-l petrece cu fetele la o terasa frumoasa din centrul vechi. Are grija de ea, face un pic de sport in fiecare saptamana si cand ia banii se opreste fix la Zara sa-si ia fusta la care se uitase cu jind toata luna.Se descurca binisor, stie ca are un viitor stralucit si toate premisele sa reuseasca. Pastreaza totusi o urma de tristete, prefect mascata de altfel, pentru ca e singura. Relatia cu tipu’ din facultate s-a dus dracu…nu-l regreta ca si-asa era un magar si-o insela cat ea era la munca(deh, munceste din facultate).L-a iertat de prea multe ori si nu-l mai vrea inapoi desi el inca o cauta.A vazut-o prostu’ ce femeie a devenit si acum regreta c-a pierdut-o.

Dar ea se uita in fata.Are viata pusa la punct si e loc acum si de un el…Un tip inalt, educat, frumusel, inteligent, cu un viitor care se prefateaza la fel de stralucit ca al ei. A iesit cu cativa, dar niciunul nu era chiar ce-si dorea. Poate prea imatur, prea infatuat, prea curvar… A stiut sa-i recunoasca ca deh, are si ea maturitatea acum sa nu mai pice in plase ieftine.

Acum ar fi momentul pentru mine, nu? Am experienta si maturitatea necesare pentru a sti cum sa negociez o astfel de situatie. As sti poate sa-i acord sprijinul de care are nevoie in momentele grele si sa-i umplu putinele momente de liniste cu un strop de fericire dupa care a tanjit atata timp…O vad la o cafenea in centru, in metrou sau pe strada…E imbracata cu camasa aia alba si cu fusta de la Zara pe care si-a cumparat-o din ultimul salariu…E bronzata putin caci tocmai s-a intors din Grecia.A fost si ea patru zile ca atat a putut sa-si pacaleasca seful sa-i dea concediu…Macar  e fericita ca anul asta a vazut marea.E atat de frumoasa incat nu te poti abtine sa nu-i  zambesti…Si culmea, ea iti zambeste inapoi…

Iar tu pleci capul si mergi inainte fantazand la fericirea pe care ai fi putut sa i-o oferi.Azi ai doar 100 in buzunar.Un pachet de tigari si ceva de rontait in pauza de masa. Stii ca mai ai cateva luni pana vei ajunge cel putin pe linia de plutire. Esti disperat ca nu stii ce vei face de la toamna, unde vei locui si cum iti vei permite sa te intretii pana cand visul tau de a ajunge medic se va indeplini in sfarsit peste vreun an. Mori de ciuda stiind ca pe ea n-o intereseaza ce ai tu in buzunar… CACI NU E MATERIALISTA!dar nu vrei sa te intretina, iar ea oricum nu castiga atat de mult incat sa n-o deranjeze ca tu nu ai mai nimic. Si urlii in tine… Stii ca v-ati intelege si ati fi fericiti… dar nu ai nici cu ce sa…n-ai cu ce sa nimic.

Iti continui drumul pana la linia lu 41 si nu poti sa-ti scoti parfumul ei din cap… Ajungi in statie si te gandesti cu groaza ca in tramvai te-asteapta fetele din Piata Presei…

Luni…

La servici..caci deh, eu am.Si am dintr-un singur motiv: pentru ca un fost angajator m-a primit inapoi pe acelasi post, pe aceeasi bani, la acelasi birou, in acelasi birou, cu aceeasi colegi…OK, ati inteles voi ideea.Nu sunt bani multi, dar e ceva sigur, nu foarte stresant, la 6 rup usa, nu ma cheama nimeni mai devreme si nu ma tine nimeni la birou.Si peste toate astea, nu fac mai nimic.Sefu’ stie ce am eu de gand sa fac…si anume sa plec in Germania la anu’.O sa fac rezidentiatul  acolo, specializarea, pe romaneste, “the works”.

Pe romaneste, pe engleza sau pe nemteasca, tot frica mi-e.Nu de viitorul meu profesional, caci hai sa fim seriosi, un medic pana-n 35 de ani in romania e un pic mai mult decat pielea p%$#i.Scuze expresia dar ma apuca dracii ca trebuie sa plec din tara ca sa am un viitor frumos.N-am zis si nu sustin ca acolo cresc bani in pom si umbla cainii cu halbe de bere in coada.Si nici nu voi fi scutit de cele 10 ore pe zi in spital, garzile interminabile si critici.Dar e altfel acolo…

Niciodata nu voi fi nevoit sa-i explic unui pacient ca nu am cu ce sa-l fac bine.Fie ca e vorba (in primul rand) de medicamente, sau de aparatura, un laborator dotat, consumabile pentru sala de operatie, proteze de orice fel si lista poate continua.Ca sa nu mai vorbesc de scarba  care domina sistemul medical romanesc.Si diferentele nu se opresc aici.Omul ala va fi mai bine psihic cand nu e nevoit sa dea spaga, cand are un asternut curat si o podea de poti sa mananci de pe ea.Ca sa nu mai vorbim de o toaleta cu un miros mai proaspat decat cele din Evul mediu.

Nu spun ca toate spitalele sunt asa.Dar sunt mii de clinici in tara asta si nu toate sunt la fel.Dar eu, batand la pas in 6 ani de facultate cam toate spitalele din Bucuresti stiu ca majoritatea au probleme mari.Si ma intreb cum Floreasca, Universitarul, o parte din Bagdasar, Alexandrescu (si alte cateva sectii) pot arata ca lumea si Coltea pica pe pacienti.E trist, ma jur.

Pacatul cel mai mare e ca noi chiar avem medici pregatiti.Dar omul cand pleaca din spital va fi mereu nemultumit.Pentru ca desi tu ti-ai facut treaba, el nu va intelege niciodata de ce a trebuit sa-si plateasca anumite medicamente, de ce a trebuit sa suporte conditiile din spitalul respectiv, scarba personalului mediu…

Sau spaga.Aici e foarte mult de discutat si toti au parerile lor, pe care, sincer, le respect.Dar mi-as dori sa-mi explice cineva cum ar trebui sa ma intretin eu din 1200 de lei pe luna ca rezident.Fara garzi platite, fara timp suplimentar, fara spaga.Pentru ca ceea ce nu isi da seama lumea e ca rezidentul nuprimeste mai nimic.Omul ii da specialistului sau primarului, iar rezidentul ramane cu firimiturile.Am colegi rezidenti pe chirurgie.Sunt mereu in sala cu specialistul dar la finalul lunii, nu au nici macar un sfert din banii lui.Deci pana la urma nici spaga nu e o solutie viabila pentru un tanar medic.

Atunci care e?Nu stiu.Mi-e foarte greu sa diger ca eu intre anul 4 si 5 (am mai muncit vreo 2 ani in facultate) castigam de 3 ori mai mult decat un rezident.DE 3 ORI!!!Nu aveam diploma, nu eram nimic, dar faceam 1000 de euro pe luna ca event planner.Nu pot sa inteleg cum nu mi-as putea permite ca rezident sa scot o tipa in oras, sa-i iau un buchet de flori, sa-i fac un cadou frumos etc…O sa spuneti : dar nu e nevoie de asa ceva pentru a cuceri o femeie;daca te place, te place cu totul.Nu e vorba de ea aici.E vorba de ce mi-as dori eu sa fac pentru ea.Nu am pretentii mari de la viata…nu vreau vila si BMW, nu vreau Bamboo.Vreau doar sa stiu ca in seara asta pot sa ies la o bere cu prietenii, ca pot sa ma hranesc si sa am un acoperis deasupra capului, ca pot sa-i zambesc unei tipe, sa-mi zambeasca si sa pot sa beau o cafea cu ea.Din 1200 de lei…cu bonuri de masa nu-ti poti permite asa ceva.Nu-ti poti permite nici sa traiesti…

Asa ca incet incet o iau spre vest.Si chiar daca sunt sanse sa o iau razna fara prieteni, familie, si romancele de care ma plang eu pe blogul asta de atatea luni, o voi face.Va mai dura un an sa termin cu examenele si birocratia, cu limba si apoi, pa.Dar mi-e frica, mi-e foarte frica de ce va fi in sufletul meu…