Un sărut…

Poate la fel de mult ca sexul oral îmi place sărutul. Îmi place acel sărut care te face să tremuri, să fi încordat şi să iţi doreşti să te relaxezi. Îmi plac buzele ei carnoase, imi place să le muşc usor, şă le simt vigoarea. Abia ce mi s-a întâmplat un astfel de sărut şi am rămas visător şi cu un imens zâmbet, doar cand mă gândesc la cum a fost.

OK. Stop! Nu-mi găsesc deloc cuvintele. Pur şi simplu nu pot transpune în cuvinte ce am simţit. Dar pot spune că piesa asta s-ar fi potrivit de minune.

Mez – Fuck ‘N Jazz

Sunt defect…sau nu…

Pai n-am scris ca m-am gandit..mult.Am pus cap la cap lucruri pe care le-am auzit de la anumiti apropiati si mai ales apropiate in ultimul an…Pe care nu le-am neglijat pana acum, numai ca la mine nu prea merge faza cu daca-ti zic trei oameni ca esti obosit te duci si te culci.Si nu merge in primul rand pentru ca sunt incapatanat.

Foarte incapatanat.Si inflexibil.Am avut multe momente in care intuitia mea a avut dreptate incat am tendinta de a nu mai asculta si alte pareri.Mai ales ale unor persoane care nu-mi vroiau raul, ci doar vroiau sa-mi dea un sfat.Si desi acea intuitie m-a ajutat si am avut dreptate in majoritatea cazurilor…nu mi-a adus mare lucru.Pentru ca la final, oamenii din jur ma apreciau, isi dadeau seama ca s-au inselat, dar se indepartau usor-usor.Luau distanta pentru ca un om ca mine mai are si defectul de a fi un pic cam self-involved.

A se citi si egoist.Am vazut, am trait, stiu, am ajuns aici pe eforturile mele si nu sunt obligat sa impart nimic cu nimeni.Un psiholog ar spune ceva de genul: “tipic pentru un copil singur la parinti”.Poate ar avea dreptate.Dar stiu ca asta vine si din faptul ca poate multe persoane nu au impartit cu mine niste lucruri.Asta m-a facut mai distant, mai neincrezator…si cu fiecare realizare deveneam mai mandru de mine:”Uite ce am realizat.singur!!!”.Asta a facut din mine un om arogant.

Adica dau cu flit cu prima ocazie.Lovesc cum pot eu mai adanc si mai dureros…cateodata(a se citi de mai multe ori) gratuit.Si asta indeparteaza si mai mult oamenii.Ii resping.De frica sa n-o mai sug.M-am saturat sa investesc si tot eu sa ies prost.Si aici atingem subiectul sensibil.Femeile de langa.

Am spus ca sunt produsul lor.Si le multumesc din tot sufletul pentru asta.Dar totul are si un revers.Cea mai mare dezamagire a mea….devenita in timp frustrare, e aceea ca toate femeile importante din viata mea au ramas cu urmatorul.Relatia cu mine a fost (dupa spusele lor) cea care le-a maturizat si le-a invatat ce si cum ar trebui sa fie intre 2 parteneri.Fie ca a fost vorba de comunicare, de a se impaca cu scheletii lor din trecut, cu sexualitatea lor, cu relatia dificila cu parintii sau cu fratii sau cu prietenii de langa, cu gelozia nefondata, cu temperamentul prea necerebral…toate dupa relatia cu mine au ramas cu urmatorul.Prietena mea din liceu e de 6 ani cu tipul care a urmat.Urmatoarea e maritata.Back to black e logodita cu urmatorul.Si exemplele pot continua…cu inca vreo 2

Marele meu regret nu e ca n-am fost eu sa profit de ceea ce au invatat ele langa mine.Nu e ca au ramas cu urmatorul.Ci ca nimeni nu vrea sa profite de ce am invatat eu.Ca nimeni nu are rabdare sa vada peste ce e la suprafata: aroganta, egoism, incapatanare…Fapt care ma face mai arogant, mai egoist, mai incapatanat…Si nu ma suport asa.Pentru ca nu sunt asa.Nu sunt un om rau.Chiar am nevoie de cineva langa mine si am foarte multe de oferit.Numai ca atatea lucruri m-au facut mai puternic…dar mai puternic inseamna piatra…inseamna mai greu de patruns…

Sa nu va fie mila…Nu sunt trist…Am realizat doar ca acest zid creat in timp in loc sa ma protejeze, ma indeparteaza si mai mult de ceea ce-mi doresc.Iar scopul post-ului  e ca voi, citind toate astea sa va ganditi de doua ori inainte sa tineti sus propriul vostru zid.Cine stie, poate urmatorul/urmatoarea chiar vrea sa profite de ce ati devenit.

Revelatia batrana face ciorba buna…;)

E 3 jumate.Si nu  m-am culcat…Stau ca prostu si ma gandesc la o faza…Cred ca in termeni “elevati” se numeste : am avut o revelatie.Si anume: eu cred ca sunt cel mai mare prost de pe planeta asta.Am povestit intr-un pasaj dintr-un post trecut cum am facut acum vreo 2 ani o greseala. Si anume, am stat intre doua.

Numai ca acum, dupa atata timp realizez ceva. Cineva, ( acel cineva din posturile cu Houston ) imi spunea acum vreo saptamana – doua ca nu pasiunea e totul…ca nu scanteile conteaza…ca e mai important ce ramane in adanc, nu numai ce este la suprafata.Suprafata asta de care vorbea este reprezentata ( pentru mine personal ) de partea mai animalica dintr-o relatie.De pasiunea care exista in anumite cupluri…de chimia aia pe care nu poti sa ti-o explici si care te face sa arzi…Iar eu pledez pentru ea.Pentru ca, desi nu te poti baza in totalitate pe aceasta parte a relatiei, ea este catalizatorul..pe ea pui fundatia.De acolo pleci.Iar daca nu o ai din start, inseamna ca ar trebui sa-ti pui niste intrebari.

Back to alergatul dupa (sau intre, in cazul meu) doi iepuri.Daca ursoaica-proaspat-devenita-logodnica-altuia era o femeie obisnuita…normala in absolut tot…cealalta era fantastica.A fost una din putinele femei care a reusit sa ma faca sa o doresc cu adevarat. Avea o senzualitate deosebita…o sclipire.Iar eu am distrus tot din simplul motiv de a mai incerca o data sa vad ce mai e intre mine si fosta de la momentul respectiv.Multi ar spune : ” Mare greseala ca ai spus adevarul..”.

Eu spun: mare greseala ca am facut-o.Mare greseala ca m-am intors incercand sa re-re-re-incalzesc o ciorba de perisoare cand eu puteam sa ma imbat in fiecare zi si sa mananc ciorba de potroace…Nu stiu ce dracu am cu alegoriile astea culinare…Marea revelatie a serii fiind rememorarea uneia mai vechi: Bucura-te de ce ai …pentru ca daca ai plecat o data stiind ca ai facut tot ce ti-a stat tie in putinta .. nu are rost sa te mai intorci.Eu n-am mai facut-o de atunci…Poate se numeste maturizare, sau poate ancorare in realitate, dar ma gandesc acum ca merita sa astepti O ( in niciun caz “acea” ) persoana care sa trezeasca partea animalica din tine…alaturi de care mori si invii de nu-stiu-cate ori pe zi…Nu se merita ma, sa stai ancorat in trecut, in fosti si foste care nu te-au facut sa te simti…sau mai bine spus: sa simti…

Back to black….

Se marită… EA… A cerut-o… a acceptat… FUUUUUCCCCKKKK!!!!!

Iar eu ce am făcut? Am încercat să reacţionez cât se poate de frumos şi impasibil la aflarea veştii. Aş fi preferat să nu mă întâlnesc aseară cu singura prietenă comună. Aş da orice să nu fi aflat. M-a terminat… m-am dus acasă şi m-am făcut praştie… praf…

Au trecut doi ani de când ne-am despărţit. Un an şi vreo 8 luni de când am făcut cea mai mare idioţenie din viaţă. Aceea de a sta între două. La ce mă refer: am încercat să mă împac cu EA vreo 3 luni… De ziua ei i-am dat ultimul semn de viaţă şi apoi am cunoscut altă femeie. Mai frumoasă,  mai deşteaptă, mai senzuala… Ce ţi-e că a fost şi cea mai bună prietenă a mea din liceu (de care fusesem indrăgostit 4 ani şi pe care n-o mai văzusem de vreo 5). Imi era bine…

Şi a sunat EA… Să întrebe ce mai fac… şi eu ce am zis: bineeee, foarte bine! că e frumoasă şi deşteaptă… EA era tristă şi mă vroia înapoi. Nu era incântată de el şi-i era dor de mine. Şi înţelesese ce m-am chinuit atâtea luni să-i explic. Şi eu ce-am făcut? Ne-am întâlnit într-o seara la ea… a vorbit cu el… i-a închis telefonul spunâdu-i “şi eu” şi am făcut dragoste ca şi cum n-am fi fost nicio secundă despărţiţi… era totul la fel. 

Şi acest fapt… că era totul la fel… a fost luat ca ceva negativ şi am decis să ne vedem de vieţile noastre separat. Ne-am sărutat plângând şi am plecat acasă. Şi acum mai ştiu cum scârţâia uşa casei ei. Şi acum ştiu cât de greu mi-a fost să plec. Dar pana la urmă am făcut-o crezând că e decizia cea bună.

N-a fost. N-am încetat nicio secundă să o iubesc şi ce e şi mai trist e că nu cred că pot iubi altă femeie la fel… Din tot sufletul… necondiţionat… cu fiecare fărâmă a fiinţei mele… Aşa că EA a rămas cu el… fiind, după spusele ei “liniştită şi în siguranţă“. Niciodată nu a pronunţat cuvântul “fericita“. Şi acum îi devine soţie.

Iar eu… sunt deja la a treia relaţie “serioasă” după EA… Iubind cum şi cât pot… încercând… căutând… dăruind tot ce mi-a mai rămas… Dar recunosc că EA a fost ultima femeie pe care am iubit-o fără nici cea mai mică doză de pragmatism…

Aşa că nu-mi mai rămâne decât să-i urez: “Să fii fericită, Ursoaico… Ai grijă de tine… Şi-ţi multumesc… pentru tot ce mi-ai oferit vreodată!“

Houston, we have a problem

OK. Recunosc, nu sunt în cea mai roz perioadă a vieţii mele. Trebuie să iau niste decizii destul de importante în viaţa mea şi e o perioadă dificilă din mai multe puncte de vedere. Şi ăsta e unul din momentele în care nu-mi place să fiu singur. Şi nu, nu am nevoie de o femeie lângă mine ca să-mi spună ce să fac. Nu sunt genul ăla de om. Problema e că dacă eşti prins în gândurile tale, iar soluţiile întârzie să ţi se arate, ai nevoie de 5 minute să te dai în spate, să te bucuri de moment şi apoi să sari înapoi în ele cu mintea limpede. Dar nu-mi pot da un time-out pentru a-mi aranja cărţile în bibliotecă. Stau cu ele aruncate pe jos şi citesc pe rând aceleaşi paragrafe din aceleaşi cărţi, într-o ciclitate obositoare. Căci nu mă tem să iau decizii, nu mi-e frică de necunoscut şi mai ales nu fac tragedie din orice.

Sunt doar obosit. Atât. Şi mi-ar plăcea să fie cineva lângă mine care să mă elimine din teren şi să mă ţina pe tuşă lângă ea vreo 5 minute. Să-mi zâmbească numai cum o femeie ştie, să mă privească cu subînteles şi să-mi dea drumul la joc. Am crezut că aseară e momentul ăsta… am ieşit cu o tipă la o cafea 5 ore, mă privea aşa cum aveam nevoie să fiu privit, vorbind atât de relaxată despre lecţiile pe care i le-a dat viaţa. Eram liniştit… până mi-am dat seama că ea la rândul ei, caută aceaşi pauză din jocul minţii ei. Aşa că la sfarşitul serii ne-am despărţit zâmbind rămânînd să stabilim momentul potrivit pentru următorul time-out. Şi asta e greu… Pentru că dacă această întâlnire a fost o pură coincidenţă a suprapunerilor, momentul oportun pentru a doua va fi greu de găsit.

Şi totuşi sper că ne vom mai întalni…

The point of no return…

Mi-am dat seama de curand ca ma aflu intr-un punct in care incep sa inteleg cu ce se mananca o femeie… Problema e ca am ajuns de asemenea sa simt ca sunt foarte departe de a o intelege cu adevarat. Probabil pentru ca dupa atatea femei, atat de diferite, cu atatea laturi si comportamente imi dau seama ca ca sunt din ce in ce mai departe de ACEA femeie. Cu ale carei defecte pot trai, care ma poate lua asa cum sunt, cu totul. Pentru ca eu nu mai cred de mult in THE ONE, ci intr-o femeie matura, bine infipta in viata ei si foarte in control. Multi spun: “Exista ! Cunosc vreo cinci!“

Oare? Sau poate e genul care incearca sa supracompenseze niste complexe ale copilariei prin comportamentul tipic de manager-realizat-mananc_barbati_la_pranz-dar_sunt_singura_si_atat_de_goala_in_interior… Nu slabiciunea sexului opus ma enerveaza ci ipocrizia ambelor sexe, care incearca sa ascunda cat mai adanc ceea ce sunt cu adevarat… Mi s-ar parea mai simplu sa spui: asta sunt, imi placi, daca-ti plac bine, daca nu, pa. As innebuni! M-as indragosti pe loc… pentru ca as vedea in fata mea o femeie care este impacata cu ea… care se cunoaste si care are nevoie de ajutorul unui egal… nu se pierde in incercari repetate de a-si gasi o figura care sa-i tina loc de tata… sau de mama… sau de frate… sau de cine stie ce figura i-a provocat ei vreun damage emotional.

TOTI suntem emotionally damaged… diferentele dintre noi sunt metodele de coping cu situatiile respective si mai ales EFICIENTA LOR. Din cauza asta ma aflu in „the point of no return…” M-am impacat cu mine si cu tot ce e in spatele meu facand damage-ul emotional o parte din ceea ce sunt azi… acceptand faptul ca sunt produsul femeilor care au trecut prin viata mea. O data trecut pe partea asta, nu mai pot accepta sa ma intorc inapoi…